Marin Mălaicu-Hondrari - La două zile distanță
(Editura Charmides, 2011)
Tocmai cînd credeam că poezia a intrat într-o zonă (păguboasă, plicticoasă) a conformismului, cînd poeţii (prea) îşi dispută locurile (lor) în clasamente pe generaţii şi promoţii, topuri, grupuri şi zone de influenţă, în loc să provoace limitele comunicării artistice, iată că mai apar şi insurgenţi care par neatenţi la ceea ce se petrece pe “fronturile” literare de la noi. Un serios puseu avangardist/ suprarealist produce în poezia momentului volumul « La două zile distanță » semnat de Marin Mălaicu-Hondrari, din păcate prea puţin comentat în spaţiul nostru public. Dintr-un capăt în altul avem asociaţii de imagini şi cuvinte de un insolit savuros care i-ar fi făcut invidioşi pe avangardiştii noştri de frunte, de la Saşa Pană la Ştefan Roll sau Ilarie Voronca, ca să dau doar cîteva exemple. Iată un poem, luat la întîmplare din carte, care poate fi totodată un adevărat manifest avangardist/ suprarealist, adaptat la noua sensibilitate, a poeziei de azi (minus ultimile două versuri, cred, la care se observă lipitura): “locuiesc într-o casă cu două femei./ nopţile nu-s nopţi/ zilele-s ca iarba cea rară./ întreaga hardughie dă iz de mucegai./ altfel bunăstare/ nici un fir de praf.// una mă ademeneşte cu biciul/ cu cătuşe curele şi măşti/ îi e teamă de aur/ şi de absoluta paragină./ prin dreptul meu când trece,/ trece şi aerul dintr-un scrin ferecat.// cealaltă femeie a adus o sobiţă/ şi e gata oricând să prepare un ceai./ are la cină pe şarpele mâncător de zăpadă/ şi se întâlneşte cu un roi de musculiţe/ pe podul de afară.// şoaptele lor acoperă vuietul oceanului./ pe trepte numai de ele văzute se duc la pădure./ se plimbă încolo şi-ncoace în halate descheiate/ şi se plâng de putoare-n odăi la amiază.// cât despre mine:/ îmi fac zilnic baia vesperală/ stropesc cu stiloul covoarele grele./ am şi eu o poveste// pentru care la lume o voi repeta” (Patru tălpi cîteva glezne)
Suprarealismul a însemnat, în literatura noastră (dar şi în cea de aiurea), o zonă şi un timp al primenirilor reale şi accelerate, un (soi de) modernism dus la extrem. E de reţinut că însuşi Andre Breton decreta, la un moment dat, cunoscîndu-i pe avangardiştii români, că Parisul a cedat poziţia de capitală a suprarealismului în favoarea Bucureştiului. Generaţia lui Nichita Stănescu a fost (din plin) tributară suprarealismului/ avangardismului, probe ale contaminării se găsesc la mai toţi poeţii şaizecişti şi chiar de mai încoace. Ar fi fost nefiresc, de altfel, ca un curent (complex de tendinţe şi de manifeste literare) atît de “concret” în planul reprezentării să nu revină, ciclic, în prim prim-planul literaturii. Francezul Sarane Alexandrian, prieten şi promotor al lui Victor Brauner, exeget al suprarealismului european, caracteriza grupul de poeţi de la Bucureşti (Gherasim Luca, D. Trost, Gellu Naum, Paul Păun etc.) drept "grupul cel mai exuberant, cel mai aventuros și chiar cel mai delirant din suprarealismul internațional". “Hazardul obiectiv”, altă latură a suprarealismului, se regăseşte, mai apoi, în poeticile unor Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Emil Hurezeanu, Eugen Suciu, Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Ion Mureşan sau Mariana Marin (ca să dau doar cîteva exemple, ele sînt mai multe) promovînd, în formule diferite, o desolemnizare a lirismului, o reiterare a “automatismului psihic pur” mergînd pînă la metoda “paranoid-critică” avansată de Salvador Dali. Un alt poet român, Andrei Codrescu, a dus pînă în America formula suprarealismului dîmboviţeano-european, cu mult succes de altfel. Vom face, poate, la un moment dat, demonstraţii pe versurile celor numiţi aici.
Venind în aceeaşi linie, Marin Mălaicu-Hondrari ne propune o viziune lirică proprie în care răstoarnă raporturile dintre concret şi abstract, psihismul produce realitate, oniricul transformă obiectele în stări de spirit, individul este al lumii şi al nimănui într-o acţiune deliberată de refuz al unui loc anume. Să ne amintim că în anul 1945, „grupul“ suprarealist/ avangardist format din Gherasim Luca şi D. Trost a lansat „manifestul“ Dialectique de la dialectique, în care, între altele, declară «că ne naștem fără să vrem, într-o familie pe care n-o cerem, și-ntr-o țară pe care n-o alegem, devenind în viață robii unor convenții», trăgînd concluzia potrivit căreia «prin desființarea dragostei de mamă, de familie și de patrie devenim liberi în mod absolut». E un deziderat? Sau e o constatare, consecinţa unei disperări? Experienţa spaniolă, de cîţiva ani, a lui Marin Mălaicu-Hondrari a lăsat urme adînci în poezia sa care a fost marcată atît la nivelul “epicităţii”, cît şi la cel al sensibilităţii, situîndu-l pe poetul nostru în miezul acelei “libertăţi absolute” cînd eşti, în mijlocul celorlalţi, “un nimeni”. Dar “un nimeni” care îşi e sieşi suficient, “limbajul autocomunicativ” creind o mitologie proprie în care amănuntele sînt parte al unui cod al vieţuirii/ supravieţuirii accesibil celor care au trăit aceeaşi realitate. Reluăm aici, spre ilustrare, integral, excelentul poem “Animalul Ocult” care poate fi oricînd parte în antologiile de poezie română contemporană. Citările mai lungi pot fi obositoare la un moment dat, într-o cronică de carte, dar considerăm că ele pot furniza eventualului cititor interesat de poezie sau de subiect “proiecţiile poetice” ale autorului în discuţie, în condiţiile în care e greu de găsit volumul în cauză din motive care ţin de circulaţia cărţii de poezie: “« prietene/ să nu ne amăgim/ ceea ce căutăm noi nu se află/ în sandaua de piele ce merge la mare/ cuprinzând piciorul mic şi glezna subţire/ nici în ţiuitul urechilor dinaintea detunăturii/ ori în Cordoba de las tres culturas/ şi toate trei muribunde/ mai degrabă în frică în spaime în contemplare/ aceste ţinuturi oarecum învecinate coapselor// (animalul ocult nu părăseşte aşternutul odată cu mine/ stă în capul oaselor/ nu-l loveşte strechea/ torăie ca o moara stricată/ îmi arată sufletul care nu te lasă să faci ce vrei/ şi vorbeşte despre trup ca limită a entuziasmului)// prietene să nu ne amăgim/ ceea ce căutăm noi nu se află/ nici la această femeie gravidă de sute de ani/ degeaba dezesperantele încercări de a fi la îndemâna ploii/ şi iată sora noastră geamănă/ noaptea/ iubita incestuoasă şi amândurora amantă/ fără încetare plânge şi suspină/ caută înnebunită un loc/ CEVA UNDE să ne bem cafeaua// s-ar zice ca trăiesc printre morţi/ aici la marginea acestui câmp/ mă preumblu printre morţii mei dragi/ (eram câţiva prieteni/ încercam să nu ne ruşinăm prea mult de vorbele noastre/ locuisem un ţinut adânc pe care cu greu îl cucerisem/ şi se dovedise a fi de neînţeles/ eram cinci dar eram trei şi fiecare singur/ o clipă dacă m-aş opri din scris/ totul s-ar surpa:/ e o modalitate înnebunitoare de a mâna norii pe cer)// uneori liniştea macină pereţii/ când mă izbesc cu capul de ei/ se aude un chicotit ca prin pâslă// prietene prietene să nu ne amăgim/ dincolo de pereţi stă presimţirea clară a vidului/ sunt la 400 de km de Madrid/ dar sângele negru al câinelui nu-mi dă pace/ treceam atent pe sub copaci/ căutam o umbră de care nimeni nu auzise niciodată/ treceau ore în şir/ nu mă săturam să prefir printre degete fiinţele mici clorotice/ adăpostite îndeobşte după perdele/ cineva îşi clătina capul/ stâlcea păsările cântătoare incomoda traficul/ îşi ţinea faţa umflată de plâns în palmele umflate de boală/ (totul e atât de simplu/ recunoaştere cunoaştere/ preamărire a celor purtătoare de mister/ iartă-ne Câine, tu Diogene, pentru aceste momente de slăbiciune/ împreună am văzut soarele răsărind din soare/ am auzit cum ţiuie oasele morţilor şi cum scrâşnesc oasele viilor/ totul se poate curma dintr-o dată/ e de ajuns o lamă bine ascuţită/ un stilet înfipt adânc în locul potrivit/ sau un glonţ ce intră şi iese în aceeaşi secundă/ o precizie muzicală)// prietene/ prietene să nu ne amăgim/ cunoaştem două ori trei bulevarde pline de morţi/ nu-i nimeni să se plimbe pe acolo/ doar noi alergând de la paroxismul artistului la tinereţe/ la măiestria artistului la bătrâneţe/ fără-ncetare repetând că/ un crâmpei de suflet ar ajunge pentru toată această harababură/ (frumos se mai legănau grădinile Mari-Juanei/ pe drumul pe care-l străbăteam cu bicicleta Sapho/ dar animalul ocult pândea şi acolo/ şi fecioara pe care-ai ţinut-o de mână/ luna/ are acum pântecul colcăind de omizi)/ şi nu-i nimeni să ne scoată din cumplita zidire numită/ ACOLO UNDE ÎNSUŞI POETUL STĂ DE VORBĂ CU SINE ÎNSUŞI/ vieţuim la limită/ cu disperarea pe disperare călcând. »
Şi dacă tot am adus în discuţie, motivat, suprarealismul, să mai întîrziem niţel în aceeaşi sferă, să ne amintim că în 1945, grupul suprarealist Gellu Naum – Paul Păun – Virgil Teodorescu a lansat manifestul «Critica mizeriei», manifest în care este abordată «eliberarea expresiei umane prin eliberarea totală a omului». Eliberare, de ce? De unde? Răspunsul pare să-l dea chiar Marin Mălaicu-Hondrari care propune o eliberare a omului/ individului nu dintr-un loc, nu dintr-o situaţie, ci chiar din chingile propriilor atribute: “la feeria de suflete zburam cu copacul./ pe malul lacului Wansee mă ţineam deoparte,/ aşteptam tragica pereche./ de doi ani tatăl meu nu părăseşte costişa,/ de doi ani i-au pus o cruce la cap/ şi l-au lăsat în plata Domnului,/ de doi ani textele mele sunt formele diferite/ ale aceluiaşi ţipăt.// mă căuta iubita./ îşi apropia de mine albul grav al ochilor./ îmi lingea coastele şi lacrimile cu limba/ şlefuită ca limba unui clopot./ o lăsam să înveţe câte ceva de la tunet./ “nu mă despărţi de tine”/ zicea/ “am trupul plin de vânătăi/ de la stropii de ploaie mari cât pumnul / şi tari ca patul puştii “// se lăsa înserarea şi eu nu mai ştiam zice altceva/ decât că se lasă înserarea./ desigur Kleist ar fi preferat Corvette/ oricum, ceva cât mai apropiat de viteza glonţului.//ca un nebun adormit în cămaşă de forţă/ visam la rochia miresei/ care era întocmai defuncta Vogel./ “Henrietta”,/ şopteam trăgând peste mine giulgiul fierbinte./ de trei ori îi ştergeam fruntea/ şi de fiecare dată paloarea răzbea./ “Henrietta, sunt eu Marin/ născut în Năsăud/ anume ca în moarte să te ador.” (Kleist ar fi preferat Corvette)
Criza limbajului provoacă o criză a identităţii, resimţită puternic de poezia “noului avangardism” pe care trebuie să îl reconsiderăm. Ideile devin astfel obscure şi se îneacă în realitatea magmatică. Conştiinţa se radicalizează încît ceea ce spusese Karl Rosenkranz cîndva, în „Estetica urîtului”, pare să fie peremptoriu şi în poezia lui Mălaicu-Hondrari: „Iadul nu este numai de natură religios-etică, ci şi estetică. Noi ne aflăm în mijlocul răului şi suferinţei, dar şi al urîtului”. Lucrul este valabil şi e de urmărit şi la alţi poeţi (tineri), de la Ştefan Manasia la Vasile Leac, de la Paul Gorban la Matei Hutopila, de la Dan Coman la Constantin Acosmei. Iată cum o spune (traduce) această criză Marin Mălaicu-Hondrari: “ţie care iubeşti marile oraşe/ acest poem al unui mare oraş/ de la picioarele cinice ale acelui ce cântă:/ amor de flori/ amor de umbră/ că nu-i dragoste mai tăinuită ca dragostea/ începută-ntre măslini// tu stai înlăuntrul focului/ şezi turceşte pe o rogojină/ bei cu ceşcuţa apa Guadalquivir/ lângă tine şi de o parte şi de cealaltă se află iubita/ mireasa cu zâmbet sardonic (cu propriile-i puteri/ a învins miile de mirese dinlăuntrul tău)// eu ies din hotelul Albucasis şi intru/ în hotelul Maimonides/ sau nu/ intru din hotelul Averroes/ îmi golesc buzunarele de tutun/ îmi clatin barba/ cum se clătinau porţile caselor/ când treceau tancurile războiului civil// tu stai înlăuntrul focului/ şezi lungit pe o rogojină/ toată noapte incomodezi traficul de pe Puente San Rafael/ şi vin şoferii şi te înjură te scuipă/ te alungă jandarmii/ acolo ai înlemnit/ acolo te înşurubezi în asfalt/ acolo se adună praful şi pulberea/ acolo este ştiut:/ cine cere bani primeşte/ cine cere îndurare este lăsat să plece// şi vine cel care te face sa nu te mai suporţi/ şi vine însoţit de cel lângă care nu se poate tăcea/ şi vine clopotarul mănăstirii Sfânta Lună/ şi vin pe cer ca nişte ugere tulburate/ clopotele bisericii Maica Selena/ şi vii şi tu cel care ceri dragoste/ şi singur te înzestrezi cu singurătate” (La două zile distanţă).
Pot aluneca în metarealitate cu ajutorul metalimbajului doar autorii care au un accentuat simţ al limbii, care „deţin” proprietatea cuvintelor. Aceştia pot „desfăşura” o coerenţă proprie, dînd impresia deţinerii unui nou limbaj. Cred că acesta este un deziderat al oricărui autor, unii „o ştiu”, alţii doar o simt, important e să poată ajunge în teritoriul „metarealităţii” aşa cum o făcuse Arthur Rimbaud cîndva, pătrunzînd „un anotimp” în inima infernului („Une saison en Enfer”). Iată o probă de „fugă din realitate” realizată cu tot firescul din lume, auzi şi „materia plîngînd” (Bacovia), vezi şi cum „se izbesc de geamuri razele de lună” (Blaga) atunci cînd asculţi cuţitele de bucătărie trecînd pe întuneric dintr-un sertar în altul: “ar fi trebuit să o alung./ să îi rup unghiile./ să o uit într-o măcelărie.// prefera să rămână cu mine.// uşa dormitorului era fereastra care dă spre zid./ paloarea noastră se mutase pe feţele de pernă./ muţenia îngloda toată casa,/ umplea de furie viscerele.// căzuse zăpadă./ aveam un obiect imaculat/ şi ne sileam să nu îl răsturnăm.// ea stătea cu burta în sus/ ca un peşte mort/ în mijlocul covorului/ unde fermentau nişte pere.// ascultam cuţitele de bucătărie/ cum treceau pe întuneric/ din sertar în sertar.” (Meteahna)
Speriat de recrudescenţa suprarealismului în poezia română, atunci cînd apăruse în scenă generaţia lui Nichita Stănescu, un critic cu oarecare autoritate în epocă, care venea, totuşi cu experienţele perioadei interbelice, e vorba de Vladimir Streinu, derutat complet de “dezordinea” din poezia timpului, scria în revista „Contemporanul“ din 16 decembrie 1966: „Această impresie vine de la cohorta de poeți care-și robesc lăudabila voință de noutate a tinereții unui ezoterism nivelant, acelei industrii comune de imagini abstruze, idee neajunsă la exprimare, vrăjitorie fără vrajă și incantație fără cântec. Paradoxul conformismului în inconformism le subminează fatal tinerețea și poezia. Și mirarea cea mai legitimă este că mai toate revistele de literatură, după ce au cultivat proza rimată, ritmată sau doar ușor metaforizată, cultivă de câțiva ani această poezie, în uniformă, de data asta europeană. (…) Poesis nu este însă Pythia care deliră în fumigații toxice, după cum nu este nici clovnesă modernă, oricât de năstrușnică“» (după Eugeniu Speranția, Inițiere în poetică, ediția a II-a, București, Editura Albatros, 1972, p. 165). Această negare, rod al pierderii cadenţei critice în faţa noutăţii, îmi apare astăzi ca o adevărată pledoarie pro domo, Poesis s-a substituit destul de mult Pythiei în vremea din urmă, lucru care nu poate scăpa cititorului avizat de poezie, iar “clovnesa modernă” face tumbe incredibile în arenă. E, de altfel, condiţia evoluţiei ei. Fără (puţină) nebunie poezia îşi pierde sensul. Poate şi cititorii ? Dar pentru poezie cititorii sînt, deseori, un balast. Poetul care scrie pentru un cititor generic, aşteptînd eventual consimţămîntul acestuia, e pierdut. De asta, ce ar însemna recuperarea suprarealismului în poezia de azi, mai ales printre tineri? O şansă pentru « revizitarea » spaţiului poetic văzut într-o nouă înfăţişare. Biografismul în exces şi jurnalul ca descriere poetică a unor stări care merg de la banalul absolut la descrierea laxă a unor peisaje urbane sau naturale, au umplut prea mult spaţiul consacrat al poeziei de azi. Excesul de biografism din poezia tînără şi foarte tînără, relatarea voit « tîmpă » a copilăriei văzută ca o icoană cu culorile amestecate, caricatural, nu (mai) duce nicăieri, poate, cel mult, să stîrnească un zîmbet condescendent. Şi dacă în acel sos se mai adugă şi cîte un sîmbure de vulgaritate, plus povestiri infantile despre experienţele erotice de pe vremea cînd poetul îşi descoperise cu uimire pilozitatea intimă, « galeria » aplaudă excedată/ excitată. Nu spun că nu se poate scoate poezie şi din aceste experienţe, dar trebuie să avertizez pe mai tinerii « condeieri » (sună bine cuvîntul, deşi ştiu că niciunul dintre ei nu ştie ce e un condei !) că poezia nu se rezumă numai la atît. Punct.
Marin Mălaicu-Hondrari stăpîneşte « dicteul suprarealist », acesta îi controlează fluxul şi refluxul a ceea ce suprarealismul definea ca « haos interior ». Dar dacă accentele suprarealiste se răsfrîng asupra unei lumi care cade/ decade continuu, o temă este cea care nu le permite nici avangardiştilor/ suprarealiştilor mult căutata dezumanizare, mult descîntata impersonalizare. E vorba de tema iubirii, a erotismului care oricît ar fi de abscons, încă îşi relevă concupiscenţele, chiar în « situaţii lexicale dramatice ». Iată un poem al lui Marin Mălaicu-Hondrari în care atmosfera e de sfîrşit de lume şi se (ne) situează undeva pe „centura Europei”: « o văd la ea acasă./ aceeaşi privire înălţată peste bariera evantaiului,/ numai umerii par spălaţi într-un hârdău cu apă stătută./ vorbea atât de încet încât/ abia o auzeam din cauza ploii// „sunt o curvă bătrână, dragul meu/ şi am ajuns ca la-nceput:/ o mare masturbatoare./ şi-mi place să beau. asta este./ băutura mă încântă./ vinul îmi dă mărinimie./ duc paharul la gură cum aş duce/ crucifixul la buze./ mă îndop cu bere şi rachiu de anason,/ băuturi triviale, e drept,/ dar ce vrei,// suntem ai pământului şi ai întunericului. din stirpea şobolanilor cârtiţelor vampirilor. / locuim odăiţe magherniţe gropniţe. viermuim. frigul şi umezeala nu ne dăunează,/ asta da. bodogănim prin liniştea lutului. ne închinăm la scursori şi alb ne-a mai rămas numai părul bărbatului ce zicea la răstimpuri : eu sunt tatăl vostru şi am venit să vă arăt un petic de cer.// desigur,/ sunt cazne cumplite/ cum ar fi să supravieţuieşti unei beţii cu lichior/ dar trupul duce şi greul acesta.// să mergem la măsuţă./ am preparat cele mai negre cafele./ de acum – gata , nu voi avea nimic mai bun de oferit”// bem din ceşti a căror toartă micuţă ne obligă la o delicateţe a gesturilor care merge de minune cu sporovăiala ei molcomă// „şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă/ o dimineaţă întunecată, rece/ cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene/ ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş/ cu cafeaua răcindu-se dinaintea mea/ şi cu nevoia de băutură./ masturbarea vine mai târziu./ partea proastă e că rezist tot mai greu frigului,/ dar nici nu pot suporta pledul acesta care pare de carne.”// odată cu tăcerea ei se lasă şi soarele în Păcurariul Vechi./ acolo iubita mea trebuie că încă mă aşteaptă.// „acum du-te./ se întunecă./ nimic din ce-aş mai spune acum n-ai înţelege./ ori ai înţelege, dar în felul tău/ care e al morţii.” (Portretul altei doamne)
Sînt reluate, în volumul de faţă, cîteva poeme din prima carte a lui Marin Mălaicu-Hondrari, « Zborul femeii deasupra bărbatului », în care talentul e crud, exprimarea e directă, poezia iese prin porii cuvintelor : « luntraşule negru luntraşule orb/ se stinge căpeţelul de ceară/ pe-aproape se zbat pescăruşii de foi/ valuri de sânge iubita-mi absorb/ în barca nebună e loc doar/ de un mort » (O traversare cu barca). Dar iată şi un splendid « autoportret », care încheie volumul, metaforic, eliptic: « un om stă în bibliotecă/ cu gândul să-şi ia viaţa// cărţile sunt mute/ autorii au aţipit// desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic// e seară/ fumul ţigării somnolează în lente volute// mâine dimineaţă femeia va şterge praful ».
Nu am citit (încă) cărţile de proză ale lui Marin Mălaicu-Hondrari, dar presupun că şi acolo există o acută « conştiinţă a scriiturii », cea care face ca un scriitor să fie sumă a unor obsesii exprimate sau nu.
Cititori (cîţi mai sînteţi ! cîţi mai ştiţi să citiţi poezie !), staţi cu ochii pe Marin Mălaicu-Hondrari : următoarea sa carte de versuri va pune benzină (o canistră ? două ? trei ?) pe focul sacru al poeziei române !
Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ, 22 decembrie 2014