Cassian Maria Spiridon – Poeme în balans
(Editura „Charmides”, 2013)
 
         Pînă unde intră, ca marea într-un fiord, matematica în poezie? Pînă unde intră, aceeaşi mare a matematicii, în viaţa cotidiană? Sînt întrebări retorice, viaţa ca şi poezia sînt conglomerate de stări, de căutări, de negăsiri, de aspiraţii şi de inspiraţie. Un poet sud-american, Nicanor Parra, spunea inspirat: „Matematica ne dă să mîncăm, iar poezia ne învaţă să trăim”. Chestiunea aceasta, a dialogului matematicii cu artele consacrate, am găsit-o expusă strălucit într-o conferinţă a lui George Steiner, „Tritonuri. Cele trei limbaje ale omului” pe care a ţinut-o în anul 2008 la Institutul Nexus din Amsterdam (reluată la noi în revista „Idei în dialog” din 16 septembrie 2008). În text sînt puse faţă în faţă arta cuvîntului (poetul), arta sunetului (muzicianul) şi arta numerelor (matematicianul). Dialogul este viu, fiecare este avocatul artei proprii, fiecare argumentează aproape de ifailibilitate. Muzicianul: “De ce aş vorbi cînd pot cînta? Muzica e anterioară vorbirii. (…) Ea este unicul idiom planetar. Împărtăşit de toţi şi inteligibil tuturor, nici nu necesită şi nici nu permite traducere.”. Poetul nu se lasă mai prejos, îl ia pe Wittgenstein ca aliat cu a sa aserţiune cu valoare de axiomă că „limitele limbajului tău semnifică limitele lumii tale‘‘ după care se aruncă plin de curaj: “Noi rostim fiinţa, atît în tăcere, pentru noi înşine, cît şi pentru alţii. Noi articulăm realitatea în măsura în care o putem experimenta şi înţelege. Evoluţia vorbirii inteligibile, emanaţia treptată a cortexului din micile, delicatele filamente, reţele, interacţiuni sinaptice ale centrilor neuronali ai vorbirii, toate acestea sunt ceea ce ne-a făcut, probabil nu cu foarte mult timp în urmă, oameni.” Matematicianul însă aduce în discuţie simplitatea calculului matematic care se sustrage oricărei divagaţii: “Limbajele naturale sunt înţesate de minciuni, jumătăţi de adevăr, iluzii, ipocrizii şi născociri. Discursurile lor sunt de multe ori mai degrabă arbitrare, efemere şi autoreferenţiale. Ce construct dogmatic religios, ce edificiu metafizic, ce principiu moral, politic sau legal e susceptibil de o demonstraţie autentică? Nici unul. Ce sunt adevărurile evidente dacă nu artificii retorice? Ce document istoric, ce decalog sau cod de legi este inatacabil? Este în acelaşi timp specificul şi neajunsul limbajului acela de a fi în mod ineluctabil îmbibat cu ficţiune, cu fertilitatea şi infantilismul imaginarului. Cînd face matematică, fiinţa umană ocupă singurul tărîm al adevărului absolut care îi este accesibil. Singurul teritoriu unde nu există mistificare şi amăgire. E ca şi cum i s-ar permite să revina în Paradis. Aici, orice ar numi Adam, ar numi cu exactitate, aici vorbirea umană ar avea binecuvîntarea tautologiei.” În final cele (cei) trei graţii se prind de mîini în hora din marele tablou al lui Matisse. Nici nu se putea altfel.
          Am făcut această (prea lungă, poate) introducţie pentru a justifica într-un fel intrarea în zona (domeniul) poeziei a celor care au făcut paşi nenumăraţi în teritoriul matematicii (a practicii matematicii, cum ar fi ingineria, de exemplu) şi pentru a înţelege că o trăsătură de penel (a lui Matisse, în cazul nostru) şterge, de fapt, graniţele, destul de fragile, greu sesizabile, dintre arte. Poetul despre care vorbim (acum) este Cassian Maria Spiridon care în ultima sa carte, „Poeme în balans” (Editura „Charmides”, 2013) adună faţă în faţă poeme din două etape ale evoluţiei sale, „balansînd” între două tipuri de „amprentă” a emoţiei, împărţind „inginereşte” malurile existenţei umano-poetice. Dacă ne gîndim că volumul său de debut, reluat mai tîrziu într-o înfăţişare completă, vindecînd rănile cenzuirii comuniste, se numeşte „Pornind de la zero”, e limpede că „inginerul din noi” a fixat punctul de pornire al unui destin de urmat pentru o viaţă (sau mai multe), de la zero la infinit. Fiindcă cifra zero este cea mai aproape de infinit. Chiar şi Nichita Stănescu s-a străduit să demonstreze că din „oul zeroului”, un fel de ou dogmatic, se naşte „fără-sfîrşitul”. Avea o bănuială.    
          Lungul drum de la zero la infinit începe, ca orice drum, cu primul pas. Într-un poem din antologia „Cumpăna” (Editura Tipo Moldova, 2011), se vorbeşte despre „tristeţea şi singurătatea lui unu”, acel „unu” fiind mai mult decît individul, unul, fiind în fapt o proiecţie matematică într-un spaţiu în care fiinţialul dă piept cu „matematica” unui univers care stă inexplicabil/ explicabil în cumpănă într-un echilibru fragil şi de asta generator de speranţă pentru ilimitarea vieţii. Se ştie că acolo unde „ţîşnesc lacrimi” este viaţă şi „infinitudinea” face un pas îndărăt: “aşa sînt zarurile/ nicicînd nu-i cel aşteptat/ se-nvîrt pe eşichier/ în zornăitul lor arab/ şi cad întotdeauna invers/ aşa şi ploile cînd cad tîrziu/ sînt apă/ doar să umfle rîul şi marea să/ adape/ îndestul// aşa noaptea/ matematic/ desparte/ vremea cînd stelele răsar/ de vremea cînd stelele apun// te miri cum poate universul/ în marea lui indiferenţă/ a ţine cumpăna/ şi spui/ acelaşi lucru/ oare/ viaţa îl face pentru muritori dar/ afară uneori ninge/ alteori nici atît/ înlăuntru/ la fel ca afară/ unii învaţă la şcoală despre viaţă/ alţii îşi văd de-ale lor amare păcate/ între timp (cum era de aşteptat)/ nu se întîmplă nimic/ dacă nimicul ar putea să se-ntîmple/ între timp/ ţîşnesc lacrimi/ (de unde rezultă:/ glandele funcţionează normal)” (Cumpăna”, p. 110)
          Prima parte a cărţii „Poeme în balans” se numeşte “poeme din vremea cînd eram foarte tînăr” şi adună texte recuperate din manuscrise şi date/ redate tiparului. Nu lipseşte, firesc, trimiterea în zona matematicii care stîrneşte metafizicul printr-o simplă referinţă la teoria celor două drepte paralele care sînt condamnate să nu se întîlnească niciodată. Nici chiar atunci cînd şi Dumnezeu, poate, aţipeşte şi ar putea să îngăduie chiar (şi) acest lucru: “aşa cum spuneau/ Euclid şi alți învățați/ două linii egal distanțate/ în general nu se pot/ întîlni niciodată/ la fel între oameni/ între sufletul lor şi neant/ între marele zbor circular/ şi mersul înainte al zilei/ sub necunoscuta vijelie a sorții/ sub adierea necurmată a întîmplărilor/ ca la o sprintenă vrabie/ se umple sufletul de nesaț/ dar unde îți este capul/ pasăre! pasăre!/ sau te uiți în jos/ pasăre! Lazăre!/ la puşca de os şi de foc/ ce rupe pieptarii/ pasărea/ în cădere/ mai avu timp să clipească o dată/ pămîntului” (pieptarii sufletului). În altă parte, într-un text din „Cumpăna” de astă dată, liniile paralele sînt ale destinului, asperităţile oricărei geometrii sînt îmblînzite de moliciunile unui sîn care îşi relevă concupiscenţele: «  (… ) în palmă sînt liniile clare/ toate se strecoară printre munţii/ vizibili de departe/ o geografie schimbătoare/ după înălţimea de la care/ privim întreaga şerpuire// o geometrie plină de elipse/ de semicercuri şi ovale/ linii paralele/ încrucişate/ sau răzleţe/ triunghiuri şi trapeze/ pătrate deformate/ scobituri în care/ un sîn iubit îşi află adăpost » (Cumpăna, p. 410)
          Dar dacă la început a fost contactul cu metafizica matematicii, poetizarea unei axiome, pe celălalt mal, peste vreme, este contactul cu unul din părinţii geometriei, Thales, cel care ar fi măsurat, zice-se, distanţa de la Pămînt la Lună prin calculul unghiului pe care îl lasă lumina poeticului astru pe suprafaţa mării: “am fost şi am vizitat/ acasa lui Thales/ întreaga cetate-n ruine/ pe unde i-au călcat paşii/ în Miletul Asiei Mici/ în Agora grecească din vechea Atenă/ unde cîndva perorau Socrate Platon/ şi încă atîția/ am privit piatra şi spațiul unde/ cel mai important participant la/ dialogurile platoniciene/ şi-a băut pocalul…” Dar otrava vieţii poate fi băută peste tot, experienţa a demonstrat-o.
          Balansul din “Poeme în balans” este, în fapt, nu între vîrste, ci între spaţii. Pentru că viaţa, ca şi expresia ei, poezia, se traduce printr-un dor de călătorie “fără saţ”. Matematica spaţiului este depăşită de condiţia iluzoriului şi a sentimentului care nu e eros, ci căutarea erosului. Saltul într-o lume a închipuirilor, aviditatea senzorială, hedonismul au, evident, o valoare compensatorie, sînt reacţia de apărare în faţa nesiguranţei, a labilului: “Şi-n timpul în care nu eram/ la ce gîndeai/ ce visai/ pe care planetă inima ta/ între sistole şi diastole/ îşi zbuciuma viața/ precum o corabie/ în necuprinsa oglindă de ape/ şi-n timp ce nici nu am fost/ nu eram/ nu exist/ stelele sus luminează egal/ că e sau nu e Pămînt/ să le vadă/ dar tu ce faci/ ce făceai/ cu sufletul meu/ cu inima lui/ un ceas oscilant/ cu tensiunea cînd mai sus/ cînd mai jos/ strecurate prin carnea viselor tale/ mîinile mele sînt pline de răni/ cu degetele-n zdrențe/ primeşte-mă/ rogu-te/ în cuibarul de viscol/ cu tîmpla lipită de-ntuneric/ – e locul în care/ îngerii-şi pun/ aripi la odihnă –/ din ochi îmi cad lacrimi/ picură/ precum o ploaie măruntă/ nepăsătoare/ ca Ursa Mare/ ca-ntreaga galaxie şi totuşi/ întreb/ cine îmi spală privirea/ de cele ce încă nu le-am văzut”.
          Timpul distruge orice, chiar şi timpul însuşi (îşi) cade pradă/ victimă propriei destrucţii într-un proces de continuă reordonare, în ceea ce Einstein spunea că ” (…) distincţia între trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie extrem de puternică.”: “ … fac salturi/ într-o cascadă de stînci/ zburătoare prin sînge/ către o altă viață/ în tîmpla stîngă/ ciocanul Timpului bate dureros/ întunecînd privirea celor care vin/ munții norilor/ suspendați între duhul văzduhului/ şi îngeri de argilă/ se călătoresc/ peste iluzorii speranțe/ e greu bastonul/ mintea-i tot mai grea/ de lut sînt pleoapele/ şi în timpane membranele obosite/ nu-i nimeni inima să-ntrebe” (p. 81-82). Teoria biocentrismului sau “teoria totului” (Robert Lanza - "Biocentrism: How Life and Consciousness are the Keys to Understanding the True Nature of the Universe"), care a cîştigat destul teren în ultimile decenii, susţine că nici spaţiul sau timpul nu sunt reale, ci instrumente de percepţie create de mintea noastră şi care nu pot exista singure, în afara acestei percepţii. Astfel, conştienţa unei persoane determină forma şi mărimea obiectelor. Toate obiectele, dar şi spaţiul şi timpul, sunt forme ale percepţiei umane. Tot ce este observat depinde de cel care observă, iar realitatea pe care o percepem este de fapt un proces al conştienţei noastre. Viaţa dă naştere universului, nu invers, cum susţine concepţia clasică despre lumea din jur. Astfel, clipa trecătoare este turnesolul cu care încercăm permisibilitatea/ intensitatea la viaţă a eternităţii, Cronos, cu fiecare om în parte, îşi mănîncă fiii, iar şi iar, cu voluptate. Aceste lucruri numai instinctul poetului le poate intui: “să trezim amintirea/ să-i zguduim încremenita schelărie/ să ne regăsim rostogoliți pe/ cărările tenebroase/ în gropile timpului/ fiecare cu mîna pe umărul celuilalt/ parte din lungul şir al nevăzătorilor/ într-o patrie încinsă/ cu lungi şi late curele de ape/ unde stăpînă e Eris/ zeița frigidă/ fiica umbroasei Leta/ crescută sub ochii Discordiei/ soră a lui Ares/ Frica şi Groaza/ Deimos şi Fobos/ îi sînt însoțitoarele/ prin văile sîngelui/ pînă în fundul genunii/ se aud gemetele/ zăngănitul de lăncii/ scrîşnirea dinților/ vedem pe aruncătoarea mărului/ rupt din grădina Hesperidelor/ pe semănătoarea discordiei/ pe Eris/ umbra ei creşte/ ne-ntunecă” (poem negru)
          Dramatismul conştiinţei moderne marcate de disproporţia dintre durata vieţii individuale, a epocilor istorice şi a universului duce la teoria “multiversului”, conform căreia există un număr infinit de universuri paralele, care alcătuiesc realitatea fizică. Astfel, tot ce se poate întîmpla se va întîmpla într-unul din aceste universuri. Viaţa noastră nu este o întîmplare, este ceva ce trebuia să se întîmple. Conştienţa noastră va exista într-un prezent etern, deplasîndu-e între realităţi şi avînd mereu parte de noi aventuri: “ … la vremea cînd ploaia calcă/ frunza şi iarba/ fir după fir/ numărătoare astrală/ de parcă ar vrea să ne spună/ cîte stele acum ne privesc/ doar moartea urcătoare-n spirală/ mereu cu o treaptă mai sus/ adună suflet cu suflet/ la un abac ceresc/ la fiecare dîndu-i partea/ atît cît se cuvine din potopuri” (p. 37)
           Volumul “Poeme în balans” se înscrie, practic, în evoluţia poeziei lui Cassian Maria Spiridon cultivînd aceeaşi sfîşiere hiperlucidă în binomul viaţă-moarte, enunţată chiar de la debut: “am scris un tratat/ despre moarte/ despre esenţă şi gol/ un întreg decalog al iubirii/ un eseu despre frică/ o lucrare/ asupra nemuririi/ arătînd încercarea pămîntului/ mişcările stelei/ le-am ars// cenuşa o beau/ dimineaţa şi seara/ ziua şi noaptea” (volumul “Pornind de la zero”, Tratat despre moarte). De data aceasta, în “Poeme în balans”, lirica lui Cassian Maria Spiridon impune un bilanţ, fixează sculptural cîteva imagini, defineşte pregnant etape biologice (un poem îşi este dedicat sieşi la împlinirea celor şaizeci de trepte!) mînuind un material lexical şi gramatical minim, resemantizînd termeni comuni: “răpitoarea de suflete este mereu aproape/ se mişcă vaporoasă în aerul pe care-l respire/ țopăie prin iarba culcată/ picură odată cu sudoarea/ cu broboanele efortului tău/ cînd spargi lemne/ sub stelele albe de ger/ ca un abur se ridică/ din respirația ta/ din rugăciunile tale/ grijulie tot timpul/ atentă să nu te piardă din ochi/ cu o sporită amplificată vigilență/ un gardian mai prezent decît umbra/ de sub atenta lui supraveghere/ n-a evadat nimeni/ niciodată/ cu mult peste acele penitenciare/ de maximă siguranță/ unde/ oricînd pot cădea zidurile/ nu şi aici/ unde/ fără garduri cu sîrmă ghimpată/ fără stîlpi de înaltă tensiune/ fără cuiburi de mitralieră/ gata să tragă/ se preumblă doar ea/ singură/ încrezătoare în permanență/ culegătoarea de suflete/ batem în pămînt cu pumnii/ să vorbim cu cei care-au plecat/ sfatul lor să îmblînzească/ paşii inimii/ cuprinse în palmele înroşite/ pe zăpadă/ luminînd un zîmbet/ în cîmpie/ să vorbim cu măsurată linişte/ din zori şi pînă-n noapte/ toate trec/ cu tot cu noi” (batem în pămînt cu pumnii). Multe secvenţe sînt conjuncturale momente dintr-un jurnal care atrage atenţia prin instantaneitatea impresiilor şi a forţei perceptive: “am fost în Agora/ la locul beției cu cucută/ – unde filosoful s-a despărțit de-nsoțitori/ el ca să plece/ ei spre a continua să fie/ (doar zeul ştie cine dintre ei/ era mai cîştigat) –/ Socrate viu întreba în orice loc/ pe fiecare gata să-l asculte/ cît de ce şi pentru ce trăieşte/ despre daimonul lor despre suflet/ pregătit să îi vindece/ l-au răsplătit cum se cuvine/ unui stricător al rînduielilor/ ce la agapă/ îşi soarbe pocalul izbăvirii” (dreapta răsplătire). Acolo unde luciditatea nu agresează individul care se expune cu palmele goale în faţa unui univers care se manifestă ca un fundal convulsionat, apar scînteieri lirice care îţi curentează intimitatea: “se-ntîmplă pe stradă/ uneori să fii singur/ cu paşi mari să alergi/ dacă-i noapte/ să cauți un suflet.../ se-ntîmplă” (Se-ntîmplă).
          Poezia lui Cassian Maria Spiridon este simplă, directă, discursul este despodobit în cea mai mare parte a volumelor sale de inflorescenţe stilistice, de aici şi un ton uneori impersonal, cinic adesea. O atitudine sentenţioasă adesea se regăseşte în poemele din ultima carte, o stare de înţeleaptă serenitate pluteşte peste pagini. O mitologie personală este constituită pas cu pas, vers cu vers, într-un univers (sau multivers?) în care biograficul se încarcă de metafizic(ă) prin simpla confruntare cu misterul care ne-a aruncat în lume.
 
Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 16 decembrie 2014