Radu Vancu – Frînghia înflorită
(Casa de editură Max Blecher, 2012)

         Una e să scrii despre moarte, alta e să trăieşti moartea în fibra ei; sau mai bine spus „să fii trăit de moarte” în intima ta fibră. Fiecare dintre noi a trăit (cred) într-un fel sau altul aceste stări. Cu Ion Zubaşcu, regretatul, am vorbit seară de seară la telefon, vreme de cîteva luni, pînă în preziua plecării sale şi acesta, muribundul care îşi conştientiza starea, îmi spunea cu voce pierită: „- Adriane, noi toată viaţa am vorbit despre moarte, dar moartea nu seamănă cu nimic din ce spunem că ştim despre ea. Moartea este infinit mai mult, este infinit mai puţin.” „- Dar ce e, cu adevărat?”, îl întrebam eu cu speranţa că o să aflu ceea ce nimeni nu a putut să rostească, sau să afle pînă acum. „- Am să încerc să formulez un răspuns, îmi spuse la una din ultimele convorbiri. Poate mîine...! Pînă una, alta, mă dor oasele şi gîndurile, mă dor limba şi ochii, mă dor urechile şi mă dor intestinele. Ce e această durere, nu ştiu; un lucru însă îl ştiu cu siguranţă, că trebuie să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate zilele pe care le-am trăit, pentru toate faptele pe care mi le-a îngăduit, pentru toate dimineţile şi pentru toate nopţile, pentru toţi oamenii pe care i-am cunoscut... Toată viaţa m-am întrebat şi m-am îndoit adesea că Dumnezeu există, acum ştiu însă că există, am dovada palpabilă.” Îl ţineam de vorbă, ca să îmi spună tot, tot, tot... Îi făcea bine, mie mi se făcea frică. „- Mai vorbim mîine!, îmi spuse la ultima noastră convorbire. Acum îmi este foarte rău, simt că mă strînge pielea...! Că vrea să mă expulzeze...!”  Dar a doua seară, ultima lui seară, nu l-am sunat, fie că mi-era frică să aflu răspunsul pe care îl căutam, fie din jena şi sfiala de a trage de limbă un muribund, fie că mă luasem cu nimicurile zilei. Următoarea dimineaţă a venit însă răspunsul final: murise. Poate că asta voia, de fapt, să îmi comunice?
         Rilke spune despre moarte, sondînd-o cu instictul poetic: „Mare e moartea/ peste măsură./ Sîntem ai ei/ cu rîsul în gură./ Cînd, arzătoare, viaţa  ne-o credem în toi,/ moartea, în miezul fiinţei,/ plînge în noi.” (Epilog, traducere Lucian Blaga). Eminescu descrie empatic durerea morţii, aşa cum o simţea şi Ion Zubaşcu, cel care o trăia efectiv în momentul în care se confesa: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.” Iar Eclesiastul spune sec, sibilinic: „Mai amară decît moartea este femeia...”. Greu de descifrat.
          De ce spun toate acestea în preambulul unui comentariu la o carte de poezie? Pentru că „Frînghia înflorită”, cartea lui Radu Vancu, este una dintre cele mai stranii cărţi de poezie care s-au scris în literatura română, un ciudat amestec de moarte şi viaţă, de refuz al morţii şi de căutare cu insistenţă a subînţelesurilor ei. E ca o privire în hău, cînd vertijul te sperie cu ceea ce se află la capătul hăului şi te trage deoparte, pe cînd curiozitatea morbidă îţi dă ghes şi te întreabă: ce e, totuşi, acolo la capăt?
          Chiar, ce e?
        Două sînt planurile pe care evoluează „discursul” poetic: unul al metarealităţii, altul al realităţii celei mai palpabile. Ca şi cum am vorbi despre tărîmul acesta şi despre tărîmul celălalt. Cel care face naveta între cele două tărîmuri este, evident, poetul, martorul care are misiunea de a relata continuu, de a spune ceea ce vede unei lumi care stă uimită şi aşteaptă veşti incredibile, de a uni cele două tărîmuri în final prin propria fiinţă, prin propriul trup. Cum a ajuns în miezul tărîmului celălalt? Poetul a găsit un mijloc, un tertip: s-a luat pe urmele unui „mort drag” şi l-a urmărit cu obstinaţie, prin nişa visului, ca Făt Frumos pe zmeu, pînă a ajuns cu el în miezul „tărîmului celălalt”, acolo unde „mortul cel drag” îi traduce ceea ce vede ca şi cum mesajul ar fi determinant pentru întreaga omenire: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi : // „Nu te speria, e teribil de simplu,/ tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani/ de acasă e adevărat:// oamenii există şi sunt buni./ Sufletele există bine mersi,/ culcuşite în straturile cărnii/ca recidivistele în paturi supraetajate,/ tandre şi caline homicide./ Iar de răspuns ţi se va răspunde// răspicat, exact când spui „înger/ îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul/ se va crâmpoţi, smuls// de peste lucruri ca ambalajul lucios/ de pe un cadou demult promis,/ şi dinăuntrul aerului va sări,// cu mişcări profesionale de stripperiţă/ ţâşnind din tort, îngerelul./ Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce// hopa suuus, după care va coborî/ ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar/ că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,// îngerelul aterizează într-o legiune de porci/ şi al naibii parc-ar fi de mercur,/ aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.// N-apuci să te minunezi mult, o mână/ nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci/ după ureche, te întinde pe spate,// cu un scalpel nevăzut îţi deschide/ cuşca pieptului, duce apoi/ degetele nevăzute pline de sânge// între buzele nevăzute pline de sânge/ şi şuieră cu schepsis de porcar./ Iar porcii se apropie cumva tandru// de tine, îşi aliniază râtul/ pe laturile trocuţei de coaste/ şi, fericiţi de lături proaspete,// clefăie sângele, hăpăie inima./ Abia atunci, culcat pe spate,/ vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,// turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,/ numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.// Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe/ răspunsul, şi toţi îl merităm./ E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini/ o să-ţi explice cu vremea totul.” E limpede că “spiritul” vieţii de pe pămînt s-a insinuat şi în viaţa & lumea de dincolo. L-au purtat în cutele sufletelor cei care au pătruns pînă acolo, care au trecut linia de sosire mai devreme. Porcii au invadat lumea de dincolo, rai sau iad, ca la Budai-Deleanu soarele răsare pentru biata lume muritoare tot dintre slănini. „Îngereii” plutesc peste tot cu treabă sau nu, e de ajuns să chemi pe vreunul dintre ei sau chiar pe propriul înger păzitor cu formula consacrată: „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu” şi el vine ca să îţi facă un ghidaj „profesionist” în acea lume incongruentă, spectaculoasă, regizată parcă de un regizor cam ţăcănit de la Hollywood. Pe tărîmul nostru însă lucrurile se rostuiesc altfel, deloc spectaculos, anost chiar ca şi cum martorul ar merge cu capul în nori şi cu picioarele înfipte pînă la genunchi în lut: „De când a început serviciul, Cami pleacă înainte de opt, iar Sebastian se trezeşte cam pe la şapte jumate. Aşa că, vrând-nevrând, mă trezesc şi eu, îl pun pe oliţă, îi pun laptele la încălzit, Cami pleacă, îl iau de pe oliţă, îi dau laptele. Îl bea încet, mozolind îndelung paiul roz. Uneori ne uităm pe Minimax, la T-Rex Express, la Grădina Zoologică a lui Willa, la Thomas şi prietenii săi. Alteori îmi cere să-i pun la laptop Cartea Junglei, sau pe Domnul Tăiţei. Desenăm. Facem trenuri şi tuneluri. Dăm concerte, el la tobe, eu la chitară sau, după caz, pian. E secvenţa preferată a zilei mele, ca să nu spun a vieţii mele. Apoi vine mama Cameliei, îi dă să mănânce dacă n-am apucat s-o fac eu, îl îmbracă şi-l scoate la plimbare. După care, rămas singur, prins în fericirea mea ca o gânganie urâtă în chihlimbar, mă aşez iute la laptopul din care Baloo tocmai a terminat de cântat Bare Necessities şi încep să tastez ca-n transă: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi...”. Vinovăţia de a face naveta între două lumi este asumată de “martorul” care poate fi numit, după un cod asupra căruia putem conveni, poetul. Iar poetul, ca Dante altădată, stă pe o piatră şi meditează la intrările din cele două lumi, la care are (se pare; i se pare) acces. Dincolo e neantul, incontrolabil; aici, în mintea lui, e nemurirea, care e, de fapt, posibilitatea visată de a uni cele două tărîmuri, cele două lumi. Neantul e o cădere în timp, nemurirea e o cădere în sine. Neantul pare impur, pentru că îi înghite şi îi încape pe toţi; nemurirea e (mai) pură, pentru că e individuală, e "aseptică" pentru că nu e întîmplătoare, e îndelung pregătită, gîndită. Neantul e o criză a speciei, nemurirea e o mistică individuală. Nici în Rai nu se intră "la grămadă", ci individual. În ambele însă, aşa cum o dovedeşte practica, nu se intră decisiv decît prin moarte. Moartea nu e o poartă, nu e neapărat un prag, cît este o intrare în repaosul universal, sinomin cu "confortul" nemuririi. Nu de zbucium se plînge cel mai mult omul pe lumea asta? Nu de lupta cu sine şi cu ceilalţi? Nu de nedreptatea endemică? Doar repaosul universal îl vindecă şi îl absolvă de toate acestea. Sfîntul Ioan Gură de Aur smulge cu amară precauţie vălul de pe chipul vremelniciei, relevînd creştinului o imagine a căutării ştiute sau neştiute: “Nu te desparţi de vitele tale, de grînele tale, de podoabele tale, de pămînturile tale…? Îţi place să trăieşti mai mult cu vitele tale decît cu Dumnezeu cel veşnic? Îţi place să vieţuieşti cu mizeria trupului tău decît în curăţenia lui Dumnezeu? Uite cum putrezeşte carnea celui lumit, pe cînd tu ai în faţă Împărăţia de lumină a lui Dumnezeu. De ce te temi?”.
            Cu ce veşti vine în „lumea noastră” poetul care a luat legătura cu „unul dintre morţii dragi”? Lumea de aici trece dincolo cu toate codurile vieţii, cu toate obişnuinţele, cu toate viciile chiar. Aerul e tare ca votca, ciroza face prăpăd şi acolo, o neputinţă de a fi doar om bîntuie şi spiritele descărnate dar vicioase, care continuă să moară şi după ce au murit, dar care au satisfacţia secretă că acolo continui să mori, dar nu poţi muri chiar de tot, aşa cum se moare pe pămînt. Că şi pe pămînt omul concede că moartea e un fenomen firesc, numai că şi a muri trebuie să fie un fenomen fără un capăt definit: Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi:// „Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie/ era călduţ ca un cadavru proaspăt/ şi eu îţi muream în braţe// nu-mi închipuiam că aici,/ unde totu-i înfricoşător de bine,/ e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii// şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept/ cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,/ mai matolit, mai lihnit.// Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,/ eu o duc aici pe picioare/ până o să vii tu –// ca ciorba acră după beţia dulce,/ ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,/ ca glucoza în venele macerate.// Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,/ nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor./ Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,// o să te mănânc din ochi când o să vii,/ n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,/ însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe// sub soarele călduţ de aici,/ şi poate că de data asta o să-mi revin,/ îmbrăţişarea ta de mort proaspăt// o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină / în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,/ oricât de ridicolă-i chestia asta.”// Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă.
          Trecerea dintr-o lume în alta e plină de suferinţă, inadecvarea şi inadaptarea sînt răni supurînde peste care realitatea toarnă pumni de sare. Visul, ca mijloc de locomoţie, te aruncă brutal pe parchetul din apartament sau pe piatra rece din curte. Elementele fizice ale lumii sînt probe ale impurităţii în care ne ducem veacul. Chinuitoarea lume din creier roade, sapă pînă face din acesta o rană fierbinte. Hipersensibilitatea clocoteşte în sos de paranoia: [Ce-i cu adevărat insuportabil: nu atât visul, cât trezirea. Şi nu atât spaima din minutele de după, când respiri dispneic pe întuneric, încercând să nu-i trezeşti; spaima trece. Greul vine dimineaţa, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberaţii barbare. Când desfaci o baveţică, de pildă, îţi dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ţi s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat.]
       Circularitatea timpului determină o reversibilitate dătătoare de iluzii, astfel cel creat urmează celui increat şi cel increat urmează celui creat, iar pietrele (pămîntul) sînt "baza de susţinere" pentru ca acest ciclu să aibă infinitudine, pentru că timpul este legat de concreteţea Terrei. Cei cinci pomi din rai, aşa cum au "citit" specialiştii, sînt identificaţi cu cele cinci simţuri care fac realitatea vie, pentru că în afara simţurilor realitatea nu are substanţă, nu are individualitate. Lipsindu-ne un simţ, ne lipseşte o ştiinţă, aşa cum lipsindu-ne un cuvînt şi un înţeles, ne lipseşte o dimensiune pentru viaţă, zice undeva Noica.
         Iar Toma, într-o evanghelie apocrifă, în spiritul Eclesiastului, continuă: Iisus a spus:/ Acest cer va trece/ şi cel de deasupra va trece/ şi cei morţi n-au viaţă/ şi cei vii n-au moarte./ În ziua cînd veţi mînca cele ce-au murit,/ le veţi face să trăiască./ Cînd veţi fi în lumină, ce veţi face?/ Cînd eraţi Unul,/ aţi dat naştere la doi;/ dar după ce aţi devenit doi/ ce veţi face?
         E, s-ar părea, multă biografie în poezia lui Radu Vancu, deşi cititorul nu are voie să confunde arta poeziei cu relatarea unor evenimente private. Arta abstractizează anecdoticul, harul este cel care face credibil mesajul artistic, dă o şansă în plus „personajului” în discuţie. Spune abrupt Radu Vancu: „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori, proaspete şi fremătătoare ca petalele roşii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte şi miere.” E o mărturisire care te înfioară, dintr-o dată toate sforile de pe lumea asta devin vinovate pentru complicitatea cu moartea din acest caz. Martorul, fiul, nu acuză pe sinucigaş, îi îngînă, cel mult, gestul cu tandreţea copilului care ştie că oamenii mari au regulile lor de comportament, care nu pot fi puse sub semnul îndoielii sau al întrebării. Camus, în “Mitul lui Sisif” spune, în acelaşi sens: “Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea”. Dar mai departe amănuntele ne duc într-o zonă a indescriptibilului: „1 noiembrie. Au trecut deja 14 ani. Nici o lacrimă la înmormântare, ochii îmi erau uscaţi de parcă tocmai traversasem deşertul. Nici Ramo, Iuli, Doru, Dana, mami n-au prea plâns – aşa încât rudele lui au avut confirmarea: noi l-am omorât şi i-am înscenat sinuciderea. Am lăsat bulgărul de pământ să cadă din mână în groapă aşa cum arunci o piatră într-un hău ca să vezi cât e de adânc. Când l-am auzit bufnind pe capac, am avut senzaţia – nu, certitudinea unei trădări ireparabile.”
          Dar visul dă posibilitatea continuării dialogului început din timpul vieţii, a disculpării celui vinovat, grozăvia este domesticită de gesturile mici, „motoraşul cu muci din năsucul lui Sebastian” produce viaţă, viaţă: Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi:// „Dragule, aici a început deja./ Nu mai poate dura mult/ până începe şi la voi.// Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte/ ca dopurile de şampanie/ de pe răposaţii pe care-i învelesc.// Cele acoperite de iarbă prea uscată/ se aprind şi luminează ca trasoarele./ Al meu cel puţin aşa s-a aprins.// Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare/ aşa cum ne-am făcut felul./ Unul cu un cuţit în inimă,// altul cu glonţul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însă se lucrează din greu la imagine.// Eu am primit acelaşi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ şi te aştept tot cu ştreangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ştreangul de flori,// atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă”.// Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,/ pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,/ din pătuţ se aude motoraşul cu muci// din năsucul lui Sebastian./ Ca de obicei, după dezastru/ lumea e perfectă.”
          Nu am găsit în poemul lui Radu Vancu acea tendinţă de a sparge pojghiţa subţire dar impenetrabilă dintre viaţă şi moarte, pentru a descinde în teritoriul morţii de unde să se poată întoarce pe pămînt cel plecat atît de intempestiv. Viaţa e anticamera morţii iar moartea e “o nemurire” subînţeleasă. În poemul epopeic “Ghilgameş”, de exemplu, personajul omonim ajunge la Siduri, hangiţa de pe malul mării. Văzîndu-i înfăţişarea atît de sălbăticită, Siduri se înspăimîntă şi se zăvorăşte, dar îşi schimbă repede simţămintele cînd aude cine este viteazul rege. Îl sfătuieşte pe Ghilgameş să nu se mai tînguie, îi spune că nemurirea este imposibilă şi îl sfătuieşte să petreacă şi să se bucure de viaţa care i-a mai rămas: Zi şi noapte l-am plîns;/ nădăjduind că strigătele mele l-ar fi putut trezi,/ n-am îngăduit să fie îngropat,/ şapte zile şi şapte nopţi, pînă ce l-au năpădit viermii./ De cînd m-a părăsit, nu mai înţeleg nimic din viaţă,/ şi nu mai încetez să tot umblu, ca un vînător care întinde capcane, în inima pustiului./ Dar acum, hangiţă, de vreme ce te-am întîlnit,/ spune-mi cum să scap de moartea de care într-una mi-e teamă?/ Hangiţa îi spuse lui Ghilgameş :/ - O, Ghilgameş, unde rătăceşti la voia întîmplării?/ Viaţa veşnică, pe care o urmăreşti, n-o vei afla./ Cînd zeii au făurit omenirea,/ au hărăzit oamenilor moartea./ Viaţa veşnică au păstrat-o pentru ei!/ Tu, Ghilgameş, deci, cată să-ţi îndestulezi pîntecele,/ zi şi noapte bucură-te şi te veseleşte;/ fiece zi să fie o sărbătoare,/ zi şi noapte, joacă şi cîntă:/ pune-ţi veşminte frumoase,/ împodobeşte-ţi părul, spală-te bine cu apă;/ ia aminte la copilul care te ţine de mînă,/ iubita să găsească la pieptul tău plăcere:/ iată ce li se cuvine muritorilor (Tableta a X-a, II). Este evident că hangiţa, un personaj din categoria celor îndoielnice, îi dă sfaturile pe care i le-ar fi dat orice muritor "de rînd". Şi abordarea nemuririi, a lumii celeilalte, a vieţii dar şi a morţii e, în cele din urmă, o chestiune de imaginaţie. La Radu Vancu raiul (pentru că s-ar părea că numai raiul există; nu şi iadul, care este partea obscură chiar şi a lumii de dincolo) este prezentat parodic, postmodern, încărcat de elementele care ne bîntuie realitatea imediată. Un umor discret exorcizează drama, tragicul uman, etic este îndoit, ca apa în vin, de abordarea estetică, face suportabilă re-amintirea: Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi:// „Dragule, aici, în lumea noastră/ fără întristare, inima e o crimă./ Aici, unde tristeţea e prohibită,// melancolia e terorism. Deasupra sicrielor,/ îngerii fac coregrafii nord-coreene,/ scriu cu trupurile lor numele Lui,// câte unul mai babyface iese din rând/ şi declamă Osana! Osana!/ pe ton de vibrant omagiu,// ramurile de finic sunt tot atâtea voioase/ steguleţe, ce mai, tot raiul e/ numai fericire & propagandă.// E atâta pace asurzitoare în aer,/ încât îngerii speră că şi-au făcut treaba/ şi nu se mai aud sicriele deviaţioniste// duduind de melancolie. Căci nomenklatura/ & agitpropul îngeresc ştiu bine: într-o lume/ în care melancolia e substanţă interzisă,// inimile sunt uraniu îmbogăţit./ Când memoria e subversivă, şi când unii au/ o moarte întreagă de trecut numai cu amintiri,/ morţii sunt focoase cu miez de plutoniu.// Iată de ce, pentru serviciile speciale înaripate,/ melancolia e iadul:/ când melancolia îşi va declanşa/ fuziunea nucleară, inimile/ vor exploda ca popcornul,// totul în jur va fi supus unei doze de radiaţii/ cu melancolie de sute de ori mai mare/ decât doza letală, cât ai clipi// toate amintirile, toate melancoliile noastre/ vor ajunge în inima Lui, iar El,/ culcat pe burtă pe plexiglasul cerului,// cu mâinile pe ochi, va plânge pe tăcute/ cu lacrimi mari cât globurile de discotecă/ în care vom vedea chipurile voastre, ale celor// visaţi de noi, al tău, dragule, şi al lui mami,/ al lui Ramo, Iuli, Doru şi Dana –/ lacrimile-globuri vor cădea spre noi, rotindu-se/ şi proiectând chipurile voastre dragi/ de jur-împrejurul lumii distruse/ de Armageddonul melancoliei. Pentru îngeri,// e un worst-case scenario oricând posibil,/ morţii bătrâni spun că s-a mai întâmplat cândva,/ aşa că, de dragul chipurilor voastre,// lucrăm din răsputeri la asta, disciplinaţi/ ca soldaţii unei Al-Qaeda a melancoliei,/ chiar dacă plânsul Lui ne va rupe inima.”
          Poemul lui Radu Vancu este, în acelaşi timp, povestea unei iniţieri în ceea ce înseamnă viaţă plecînd de la realitatea şi înţelesul morţii. E o trezire în timp, brutală, fără menajamente. Tatăl s-a sacrificat pentru ca fiul să aibă destin, ca să-i pună la dispoziţie o poveste. E un sacrificiu ritualic. Am găsit la Ismail Kadare, într-un interviu-confesiune, o viziune interesantă asupra trezirii sale în timp:” Nu ştiu de ce, prin ce misterioasă asociere, îmi intrase în minte că fiecare om care moare lasă timpul său celorlalţi, să-l trăiască. De asta, aveam vreo zece sau poate doisprezece ani, cînd am început să-mi imaginez că eu duc mai departe vieţile celor care mureau în preajmă. Era un lucru obositor, să te lupţi cu lucruri şi conjuncturi necunoscute, să trăieşti viaţa ta de copil şi să duci pe umeri şi povara unor vieţi neînţelese din preajmă… Cînd a trebuit să preiau viaţa unui vagabond al oraşului, să o duc mai departe, m-am îmbolnăvit de friguri. Delirînd, inconştient, am povestit mamei ce mi se întîmpla… M-au dus la exorcist, ca să mă vindece. Oricum, din acea înţelegere particulară a timpului meu şi a timpului celorlalţi cred eu că îmi vine puterea să scriu. Şi toată viaţa i-am povestit pe ceilalţi ca să-mi ascund neputinţa de a fi eu. Şi poate că nu era o neputinţă: era doar o sfială.”  Radu Vancu pare să fi preluat acelaşi mod de recuperare a timpului celorlalţi, mai ales “a mortului său drag”. Mai mult, “martorul” priveşte de la înălţimea supravieţuitorului întreaga poveste, întregul zbucium şi înţelege că din “cercul strîmt” al vieţii fiecare iese după propria inspiraţie. Ne naştem la fel, murim diferit. Într-o străveche fabulă hindusă se vorbeşte despre o omidă, care, simţind apropierea sfîrşitului existenţei sale de omidă şi sosirea îndelungatului somn de crisalidă, îşi cheamă toţi prietenii. "Mă întristează ideea - spune ea - că trebuie să mă despart de o viaţă plină de speranţe, care îmi promitea atîtea realizări în viitor. Cosaşul îngrozitor mă va cosi în floarea tinereţii, iar prin aceasta, natura îşi dovedeşte cruzimea ei. Adio, scumpii mei prieteni, adio, pentru totdeauna. Mîine nu voi mai fi". Şi îşi dădu sfîrşitul, înconjurată de prietenii întristaţi. O omidă bătrînă spuse: "Sora noastră ne-a părăsit. Vom avea aceeaşi soartă. Vom fi cosite una după alta de cruntul distrugător, precum iarba din păşuni. Noi credem că vom învia din nou, dar e posibil ca aceasta să fie doar o speranţă deşartă…". Doar un fluture care trecea pe deasupra rîse superior privind acest cîrd de omizi care nu ştiau să vadă dincolo de condiţia lor imediată.
          Teogonia creştină se regăseşte într-o dispunere care amestecă cinismul virtuos cu parodia melancolică, în genul lui Ion Mureşan:  “Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,// aşteptând paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.// Iar noi, morţii, ne tânguim din sicrie/ precum un cârd de bolnavi din patul de suferinţă,/ cerşind un diagnostic cât mai răsunător.// Chiar dacă rezidenţii & asistentele/ ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun/ şi răbdător şi nu se supără.// Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat./ Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,/ răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cârtiţă fluturând năucă din aripi./ Iar când paramedicii îţi spun: „e mort”,// aici tocmai răsare un soare strălucitor/ ca primele cincizeci de vodcă/ după o noapte de cumplită Fericire …”
          Cheia cărţii lui Radu Vancu stă, credem noi, în cîteva pasaje puse între paranteze, care par să obstrucţioneze & destructureze tonul de incantaţie al poemului: “Fie că-i vorba de tata şi de mine, fie că-i vorba de mine şi de Sebastian, toate poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său.” Pentru ca mai departe să înţelegem relaţia artă-univers-familie prin prisma unei mărturisiri care justifică paradoxurile existenţei, care motivează prezenţa biografismului în textul poetic: [Poezia-ca-artă-de-familie: formula poate părea minimalistă, însă la drept vorbind e taman pe dos, de un maximalism utopic. Lui Tolstoi îi trebuiau cam două mii de pagini zdravene ca să scrie ca lumea despre o familie. Thomas Mann, în miezul secolului vitezei, se descurca cu vreo mie. Chiar şi în epoca twitter, a topi mia de pagini în lama de ras a unei cărţi de poemaşe mi se pare, spuneam, un proiect crâncen de maximalist. Fiindcă, dacă orice om e un univers, cum dictează clişeul, atunci orice familie e un plurivers. În care încape totul – şi chiar contrariul lui.]
          „Frînghia înflorită” e o carte exemplară, cum nu pot fi două într-o literatură, care interoghează, cu o fervoare neagră, pustiul. Răspunsurile sînt nişte melancolici muguri de cactus care păzesc ca lumea să nu invadeze spaţiul pur al deşertului.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 2 decembrie 2014