Claudiu Komartin – Cobalt
(Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti,2013)

           Conform documentelor (Dosarul Cenaclului Euridice, Editura Ziua, Bucureşti, 2002; o spun pentru rigoare!), în data de 10 iulie 2002 am citit poezie în şedinţa “a zecea” a cenaclului “Euridice”, a Uniunii Scriitorilor, condus de criticul Marin Mincu. Eu veneam invitat în capitală, recomandat de ultima carte de poezie, “Îngerul căzut” şi de Premiul USR pe care îl luasem cu cîteva săptămîni mai devreme; alături, conform uzanţelor, venea un tînăr poet, dintre cei pe care mentorul cenaclului voia să îi arunce în arenă. Tînărul se numea Claudiu Komartin şi tocmai îşi terminase studiile liceale. Numele lui, tot după înregistrările discuţiilor din acea zi, consemnate în cartea mai sus pomenită, stîrnise nedumerire: “Cum te cheamă, că ai un nume imposibil de ţinut minte?” (Traian T. Coşovei); “Nu o să mă credeţi, dar tonurile din poezia lui AAG le-am găsit chiar în poezia noului venit, nici nu am înţeles cum îl cheamă, să mă ierte…” (Liviu Ioan Stoiciu); “Am avut avantajul ca să-l întreb dacă e român. Şi mi-a spus că are ascendenţă austriacă…” (Angela Marinescu) etc. Aprecierile critice din cenaclu au fost de toată mîna, ca la cenaclu, unde toţi vorbesc mai mult despre sine, între ele cîteva sunau, însă, a sentinţe şi veneau de la oameni care contează. Traian T. Coşovei: “Poezia sa este deopotrivă cerebrală, dar are şi un fior elegiac”; Ştefania Plopeanu: “El demască un fel de agresiune care se produce undeva şi un fel de abuz asupra omului, un abuz de efort, nu numai intelectual, ci aproape fizic, aproape sadic”; Angela Marinescu: “Poemele lui sînt austriece. Adică sînt estetizante, au sadism şi cred că tot ce merge pe latura puternică a moralităţii devine cu timpul estetizant…”. Iată, spre exemplificare, un poem din acel grupaj citit la cenaclul lui Marin Mincu: “e tîrziu, e vremea să îmi înfrunt spaimele/ în casa asta în care telefonul sună/ o dată la cîteva decenii/ mă ascund printre ţevi sparte/ cu ferestrele intrîndu-mi în carne/ şi/ descresc/ aşteptînd imposibile transformări/ un cal nechează la uşă/ şi dă să intre/ copitele lui îmi zdruncină patul/ dar aici nu sunt decît eu/ sub un soare fosforescent/ îngrijind fiara ce plînge în mine/ cu aceeaşi prudenţă iezuită/ cu care noaptea cobor în infern” (hiatus).
          Cum se prezintă poezia lui Claudiu Komartin la mai bine de un deceniu de la acel debut absolut? Cît de subiective au fost aprecierile critice formulate de confraţii mai vîrstnici? Merg pe varianta, verificată în practică, că în orice început se află toate datele parcursului ulterior, că în orice ghindă se află promisiunea unui stejar. Nu stăm altfel, s-ar părea, nici de data asta. Poezia lui Claudiu Komartin de azi, conform etichetărilor făcute la acea vreme de Traian T. Coşovei, este (şi) cerebrală şi impregnată de un fior elegiac, aşa cum îi stă bine poeziei dintotdeauna:  “Poate să vină dragostea sau iarna atomică,/ de-acum îmi e totuna./ Cu fruntea plecată,/ cu picioare de pluș,/ cu inima căzută-ntr-o rână,/ mă îndrept către zi fără spaimă/ şi fără speranţă. Pâș, pâș/ prin camere pline de mirosul ei amărui (și amintirea, da,/ amintirea cafelei într-o dimineaţă ploioasă și calmă)./ Și eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă.” (Când începi să respiri ca prin pâslă). Găsim şi “agresiunea aproape sadică”, care se produce asupra omului, intuită de Ştefania Plopeanu: “Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Știu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ Nu, oamenii serioși nu fac asta./ Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârșită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormașină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ Știu că oamenii onorabili au o părere mai bună/ despre umanitate./ Ei se-nfrățesc./ Își împrumută desfăcătoarele de conserve./ Își admiră unul altuia golul/ ce li se cască-n farfurii./ Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc/ de 26 de etaje — am văzut orașul scufundat/ și m-am gândit cum ar fi.” (Copiii din Hamelin). Cît priveşte latura estetizantă numită de Angela Marinescu, ca efect al unei “moralităţi a poeziei”, asumată de oricare dintre poeţii care deţin proprietatea cuvintelor şi care ştiu ce spun atunci cînd se exprimă, exemplificăm cu un excepţional poem, care dă şi titlul cărţii: “soarele e cobalt când se înalţă din trup și strălucește/ peste recife/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/ rezistenţa la compromis și la neputinţă/ a fost întotdeauna cobalt/ și frica nocturnă pe care am vrut să o/ bat ca pe un animal încăpăţânat/ e cobalt/ mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat/ e cobalt/ și mușchii mei alungiţi și compacţi asudând/ de bucurie și groază în faţa iubirii/ sunt cobalt/ și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia/ mi-o mai trezește/ este cobalt/ iertarea târzie a mamei este cobalt/ frunza căzută pe luciul apei/ în care prietenul a crezut că își va găsi liniștea/ e cobalt/ nevoia de tine a fost și încă este/ cobalt/ și inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt/ sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranţă/ și rănile sunt dinainte vindecate/ sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni/ și presimţirea lor/ e cobalt/ și când îţi voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi nici un cuvânt/ ochii mei de cobalt îţi vor/ arăta/ în acea zi/ totul.” (cobalt).
          Nu risc prea mult spunînd că avem în Claudiu Komartin unul dintre valabilii poeţi tragici ai vremii noastre. Poezia sa e o drojdie de viaţă, un substrat stoic mişcă imaginaţia poetică. O sinteză de suprarealism şi existenţialism se manifestă entropic, schimbul de tensiune dintre lume şi individ se produce la Komartin pe terenul destul de animat al poemului: “Noaptea asta nu știe cuvintele de introducere/ Noaptea asta cu roboței și lasere, cu mașinuțe teleghidate/ Noaptea asta murdară de leșie/ Noaptea asta care-ți aruncă totul în față/ Noaptea asta răpește autostopiști și îi închide într-o/ mansardă cu animăluțe de pluș și clovni/ Noaptea asta trage cu ochiul în hârtiile unui poet care/ nu mai crede/ Noaptea asta ca o lungă alegorie/ Noaptea asta se tranșează vechile diferende, se trag storurile,/ se închide casa/ Noaptea asta privește emoționată din mulțime alegerea/ unui nou papă/ Noaptea asta în care tigrii albi visează pasărea-arc/ Noaptea asta fără limbă și fără ochi o căpățână din care/ se scurge ceva/ Noaptea asta cu laptele ei demachiant, cu blestematele de bretele/ Noaptea asta te leagănă, toarce mieros lângă tine,/ ți se bagă în suflet/ Noaptea asta se joacă cu tine frumos și te lasă într-o baltă de sânge/ Noaptea asta fumează în ciuda avertismentului de incendiu/ Noaptea asta gâtuită de emoție ca o debutantă/ Noaptea asta va scoate din priză câteva suflete/ Noaptea asta ieșită de pe porțile Utilajului, gata să se sacrifice/ pentru o cauză nobilă/ Noaptea asta Dantelă și Exterminare/ Noaptea asta sculptată-ntr-un lemn/ Noaptea asta, camera și distanța, corpurile de tăcere din jur/ Noaptea asta mirosind a aluat și vopsea proaspătă/ Noaptea asta, pâinea și carnea sunt negre ca într-un poem/ de Antonio Gamoneda/ Noaptea asta nu știe de glumă când vine vorba de dragoste/ Noaptea asta e o comunistă cu sâni puternici și cu idealuri de neatins/ Noaptea asta dezarmează focoasele nucleare/ Noaptea asta răstoarnă stațiile de forare și le îngroapă/ la mari adâncimi/ Noaptea asta le bagă spaima în sân celor care au crezut/ că imaginația nu/ Noaptea asta cu stele mari și stinse ca ochii lui Emily/ peste Amherst.” (Ochii lui Emily peste Amherst). Recursul la Antonio Gamoneda (apărut recent în româneşte cu volumul antologic “Claritate neostenită” într-o traducere profesionistă semnată de, fireşte, Dinu Flămând!), strecurat în text, poate fi o cheie de lectură, de dialog “autocontaminant”. Pentru că, la rîndul lui, Gamoneda este numit “un poet al suferinţei”, tragismul acestuia fiind, ca şi la Claudiu Komartin, un reflex al unei asumate vulnerabilităţi. Iată un mini-scenariu din această categorie în care se efemeralizează imaginaţia care invadează realitatea imediată: “Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima/ sunt pe această tavă/ Toate lucrurile care îmi descheie sângele/ sunt pe această tavă/ Statueta de lut ghicitorile și floarea-necaţilor/ sunt pe această tavă/ Un om în putere împinge de pe un zid/ o seringă imensă/ Altul (un aristocrat) jumulește o pasăre/ Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim de plăcere/ jucăriile ext3rminatoare/ bucuria clinică a unui înger t0xic0man/ mâinile mele, verzi, neîndemâna7ice/ sunt pe această tavă/ Alege” (30 iulie. Poem de dragoste). Şi dacă ne gîndim că efemeralizarea e un termen din tehnică şi înseamnă ca, cu din ce în ce mai puţine mijloace să obţii din ce în ce mai mult, baza ipotetică a unui perpetuum mobile, neatins încă în practică, atunci poezia, cînd e adevărată, poate tinde spre statutul de perpetuum mobile. Un sonet de Eminescu, “Odă (în metru antic)”, de exemplu, mişcă motoarele minţii, inimii şi conştiinţei românilor de mai bine de o sută de ani, fără să îşi epuizeze combustia. Dimpotrivă.
          Claudiu Komartin aparţine, după situarea în timp, “generaţiei poetice 2000”, numai că atunci cînd e vorba de voci care îşi cunosc şi îşi stăpînesc teritoriul poetic, această situare e doar un instrument critic. Găsesc la Komartin destule puncte de convergenţă cu generaţiile care i-au premers, optzeciştii fiindu-i cei mai aproape. Dacă e să îl situez într-o filiaţie, din mult încercata noastră poezie, îl descopăr pe linia Mariana Marin, Eugen Suciu, Emil Hurezeanu şi chiar mai departe, Virgil Mazilescu, Ion Mircea şi Petre Stoica. Impresia aceasta vine de la tăietura silogistică a versului, care merge mînă în mînă cu o estetizare a realului. Profunzimea poeziei, observa undeva Ştefan Augustin Doinaş, nu ţine nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conţine, nici de “cantitatea” observaţiei exacte asupra realului, nici de caracterul brut, necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. “Adevărata adîncime poetică se măsoară, spune aproximativ Doinaş, în volumul Poezie şi modă poetică, cu drumul pretins iniţiatic pe care spiritul nostru îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care, lepădîndu-şi conţinutul lor précis, intră într-un fel de stare de graţie: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers.” Nu stăm altfel în ceea ce priveşte poezia lui Claudiu Komartin, cuvintele se încarcă, derulîndu-se în text cu emoţiile celor care intră în sfera percepţiei, aşa cum s-ar recompune o matrioşca, în burta textului intrînd un univers colcăitor, parte cu parte, pînă la stabilitatea poemului: “aș vrea să mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum/ șapte ani, aș vrea să mai pot fuma nepăsător și/ sarcastic în lumina lămpilor de bar ca în casablanca și/ femeia de lângă mine să fie mai moale ca șalul ei și/ vorbele să-i ațipească printre pahare și cești/ într-o după-amiază de miercuri să o aștept după draperii/ cu ochii injectați să mergem la film să ne așezăm pe o/ bancă și să uităm ce-am pierdut și să ne batem joc de/ restul/ atâtea adicții și subterfugii ca să mă simt cât de cât/ confortabil când am crezut că trebuie să dai totul/ pentru poezie să renunți la delicatețuri și la tocmeli/ pentru un sunet numai al tău pentru ceva ce ai putea/ numi într-o zi adevăr ca apoi să te-ntrebi ce-i adevărul/ și ce e în definitiv poezia/ și nu mai ai răspunsuri numai lecturi în subsoluri/ mucegăite cu câțiva oameni la fel de vulgari ca și tine/ și câte o bătrână cu privirea pierdută fotografiază/ pantofii tuturor poate că asta e poezia și de atâta avem/ nevoie cum spunea poetul olandez menno: ceva ce/ împărtășești cu o mână de idioți irecuperabili la fel ca/ tine unul dintre puținele gânduri din care mai iradiază/ o cât de mică speranță/ iar acum stai la o masă lângă o stradă aglomerată și scrii/ nu te vede nimeni te încălzește imaginea asta nu ai/ vrea să te mai ridici niciodată nici nu simți răcoarea/ seara de septembrie te învelește în vată/ departe de barurile în care am scris poeme acum cinci,/ acum șapte ani, departe de barurile de la marginea/ orașului care își umilește poeții am crezut că trebuie/ să dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie/ toate scurtcircuitele romantice pe care nu le-am putut/ evita ascultă-mă pe mine:/ nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește/ cum trec mașinile bucură-te de singurătatea asta/ a ta pe care nu dă nimeni doi bani e lucrul cel mai/ cinstit pe care-l poți face” (Scrisoare din Bakırköy)
          Partea ultimă a cărţii este destinată unui poem amplu, silogistic, “Poem pentru cei de pe urmă”, o excepţională radiografie a intimităţii vulnerate a individului într-o societate alienată şi alienantă, comparabil, dacă tot l-am pomenit mai înainte, cu poemul “Descrierea minciunii” a aceluiaşi Antonio Gamoneda. Nevroza poetică provine din incoerenţele care deturnează sensul oricărei antropogonii & antropologii: “Am stabilit cândva o regulă strictă: să ne/ devorăm între noi numai în caz de calamitate,/ dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori./ Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle/ și zeități, culte cumplite care să le justifice crimele./ Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită/ în toate colțurile ei./ Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor/ de partea lor cruzimea, organele-amputate./ În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze/ în flăcări./ Rapacitatea ca unică lege./ Răceala mașinilor de cooperație./ Deschide ușa, te va lovi în plin indiferența lor…” etc.
          O particularitate a artei, de la Herbert Marshall McLuhan cetire (The medium is the message; „Texte esenţiale”, Editura Nemira, 2006), este aceea de a servi drept antimediu, adică de a face invizibilul vizibil printr-o sondare simbolică. Artistul, seismograf al tuturor cutremurelor întîmplate sau nu, este la datorie. Atîta vreme cît civilizaţia modifică mediul, transformîndu-l deopotrivă în zonă utilă, adaptată dinamicii civilizaţiei, dar şi subiect al artei, poezia e un „sondor” în intimitatea tuturor nebuniilor curente: “Planurile generoase ale marilor oameni, energia/ inginerilor sociali, respingerea mentalităților retrograde/ nu au folosit la nimic./ Progresul s-a dovedit o vorbă goală, un instrument secular/ de manipulare./ Atâta timp cât nici o nevoie fundamentală, concretă, nu/ este nesatisfăcută, a avea și a nu avea e totuna./ Mai întâi au inventat materiale trainice, care să reziste la/ acțiunea timpului, apoi au născocit arme sofisticate să le/ facă una cu pământul./ De la un an la altul, gropile de gunoi au crescut înfricoșător,/ au devenit munți cu povârnișuri murdare și ravene toxice./ Nimănui nu i s-a părut că ar fi ceva greșit în asta./ Discuțiile formale, negocierile, dezbaterea dură pentru/ Marile Chestiuni ale Timpului nu folosesc la nimic./ Au fost întâlniri și planuri, promisiuni ferme, bugete,/ idei revoluționare care nu au condus la nimic: lumea și-a/ urmat cursul ireversibil./ Au transformat peisajul construind autostrăzi și tunele,/ poduri, zgârie-nori și, pentru orice eventualitate, buncăre,/ săpate tot mai adânc, către centrul pământului./ Operele complete ale lui Whitman nu au folosit la nimic./ Accentele puse pe schimbarea subtilă nu duc nicăieri./ Epictet avea dreptate: imaginația e cea care durează cel mai mult./ După atâția ani, ar trebui să fie clar că implicarea nu/ folosește la nimic, și nici refuzul nu folosește la nimic./ Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea ideologiilor/ pentru care oamenii se agită dintotdeauna înnebuniți./ Organele artificiale nu folosesc pe termen lung la nimic./ Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe și le-am scris/ peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea, dar nici asta/ nu a folosit la nimic./ Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile” (fragmente din “Poem pentru cei de pe urmă”). Tonul sentinţelor e oracular, biblic, se simte contaminarea premeditată din “Eclesiast”, acolo unde cîştigul final e “vînarea de vînt”. Ca şi din practica poeziei.
          Volumul “Cobalt” consacră un poet.


Adrian Alui Gheorghe
17 noiembrie, 2014